Tâlcuire duhovnicească a celor spuse în Evanghelie despre cel căzut între tâlhari – Sf. Maxim Mărturisitorul

Şi, poate, aceasta este cheltuiala cerută în plus  (pe lângă cei doi dinari daţi în ospătărie de Domnul pentru tămăduirea omului căzut între tâlhari) celui ce i s-a poruncit să îngrijească de el, cheltuială pe care a făgăduit Domnul cu generozitate să o răscumpere când se va întoarce: renunţarea deplină, prin credinţă, la cele ce sunt, de către cei desăvârşiţi. Căci zice Domnul: “Cel ce nu se va lepăda de toate avuţiile lui nu-Mi poate fi Mie ucenic” (Luca 14,27). Prin aceasta, lepădând toate ale lui (sau, mai bine zicând, lepădându-se de toate ), cel ce s-a făcut pe sine iubitor de înţelepciune se învredniceşte să fie numai cu Dumnezeu, primind înfierea făgăduită în Evanghelie, ca Sfinţii şi Fericiţii Apostoli, care dezbrăcându-se cu totul de tot ce era al lor şi lipindu-se în întregime numai de Dumnezeu şi Cuvântul, au spus: “Iată, toate le-am lăsat şi am urmat Ţie” (Mt. 19,27), Făcătorul firii şi Dătătorul ajutorului celui după Lege.

Acesta, pe Domnul adică, dobândindu-L ca pe singura lumină a adevărului în locul Legii şi al firii, au primit cu dreptate cunoştinţa fără greşeală a tuturor celor de după Dumnezeu. Căci împreună cu El obişnuieşte să se arate în mod propriu cunoştinţa celor făcute de El. Fiindcă, precum împreună cu soarele sensibil ce răsare se arată clar toate corpurile, aşa şi când răsare minţii, Dumnezeu (Soarele inteligibil al dreptăţii, făcându-Se încăput de creaţie precum singur ştie) voieşte să apară împreună cu El raţiunile adevărate ale tuturor celor inteligibile. Şi o arată aceasta strălucitoarea împreună-arătare a veşmintelor Domnului cu lumina feţei Lui la Schimbarea Lui la Faţă, adăugând, socotesc, la Dumnezeu cunoştinţa celor de după El şi din jurul Lui. Căci nici ochiul nu poate cuprinde cele sensibile fără lumină, nici mintea nu poate primi fără cunoştinţa lui Dumnezeu contemplaţia duhovnicească. Acolo lumina celor văzute dă vederii percepţia celor văzute, iar aici cunoştinţa de Dumnezeu hărăzeşte minţii cunoştinţa celor inteligibile.

___________

Harul unirii cu Dumnezeu, sau harul înfierii, îl dă Domnul, ca un surplus, celor ce fac pentru Domnul o osteneală în plus, pe lângă cea cerută lor prin legea naturală şi cea scrisă, date lor ca ajutor. Acest surplus de iubire faţă de Dumnezeu se arată în renunţarea la ei înşişi şi la toate cele din lume pentru El. Cei ce fac astfel se ridică peste legea firii şi a Scripturii, la Dătătorul lor, primind, ca urmare, chiar prin aceasta, ca pe o comoară nesfârşit mai mare, în mod nemijlocit, pe Însuşi Dătătorul legilor, mai presus de raţionalitate şi cuvintele celor două legi. (Pr. Prof. Dumitru Stăniloaie)

(Extras din Sf. Maxim Mărturisitorul, “Ambigua”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2006)

___***___

P. S.: Mulţumesc anticipat tuturor celor care vor înţelege că preluarea articolelor de pe acest site se poate face fie fragmentar (cu trimitere la articolul sursă), fie în totalitatea dar, bineînţeles, cu precizarea exactă a sursei!

„De fuge în Egipt, fugi împreuna cu El din toată inima; căci bine este să fugi împreuna cu Hristos când e prigonit. De întarzie în Egipt, cheamă-L din Egipt, unde se aduce bună închinare” – Tâlcuire duhovnicească a Sf. Maxim Mărturisitorul

Tâlcuire duhovnicească a cuvintelor: „De fuge în Egipt, fugi împreuna cu El din toată inima; căci bine este să fugi împreuna cu Hristos când e prigonit. De întarzie în Egipt, cheamă-L din Egipt, unde se aduce bună închinare” (Din aceeaşi Cuvântare la Naştere, cap. 18, P.G. 36, 332).

Socotesc că nu ajunge să ştim că Domnul a fugit în Egipt, mai trebuie să ştim, în consecinţă, că a fugit prigonit de cineva. Deci nu fuge Domnul simplu în Egipt, ci prigonit de Irod, care împărăţea atunci în Iudeea. Iar Irod, cum se spune, se tâlcuieşte „patimă”, sau „cel de piele”, sau „fire”. Iar Egiptul are şi el multe înţelesuri, după modurile de contemplaţie. Uneori înseamnă lumea de acum, alteori trupul, uneori păcatul, alteori neştiinţa sau necăjirea. Mai ales în înţelesul acesta trebuie să luăm acum fuga Domnului în Egipt. Bine este deci să fugim în Egipt împreună cu Hristos, deci cu raţiunea dumnezeiască, cea cunoscătoare, din noi, prigonită din pricina prunciei pentru noi, cei prunci înca în ea, de către cugetul pământesc ce stăpâneşte şi împărăţeşte încă asupra noastră prin mişcările pătimaşe ale trupului. Să fugim adică în starea de suferire a greutăţilor prin făptuire, până ce ni se va vesti prin nepătimire moartea celor ce caută sufletul atotdumnezeieştii raţiuni aflate în noi în stare de pruncie, adică moartea celor ce vor să omoare viaţa noastră cea conformă Raţiunii (Cuvântului), a celor stăpâniţi de furia de a nimici în noi starea sau deprinderea cea după chipul lui Hristos. Căci Raţiunea (Cuvântul) vine, prin râvna voinţei noastre neşovăielnice, ca printr-un nour usor, în Egiptul nostru, adică în trup, clătinând mişcările şi patimile acestuia, ca pe nişte idoli făcuţi de mână, şi le răstoarnă de pe tron şi le alungă cu totul din suflet, întorcându-l pe acesta, după aruncarea idolilor, la închinarea cuvenită a Sa.

Deci să fugim în sens bun împreună cu Hristos cel prigonit, primind drept bună răsplată a fugii împreuna cu El – prin suferirea de bunăvoie a greutăţilor şi necazurilor – nepătimirea. Şi să-L chemăm iarăşi pe Hristos din Egipt, nelăsând raţiunea dumnezeiască a cunoştinţei din noi – după alungarea şi omorârea desăvârşită a patimilor – prinsă neînţelepţeşte în lupta împotriva patimilor ce nu mai sunt şi neîngăduind să se facă cunoscută numai ca trup raţiunea care e în noi sau în cei care sunt în contact cu noi, ci, după ce am fost pregătiţi bine şi în chip credincios în chipurile filosofiei făptuitoare cu ajutorul necazurilor legate de virtuţi, să urcăm de la virtuţi, prin contemplaţie, la cunoştinţa puterilor ale căror chipuri şi preînchipuiri sunt virtuţile. Să urcăm bine, ca de la Egipt în Iudeea, şi să-i învăţăm şi pe cei ce sunt cu noi să urce şi să ne mutăm, prin făptuire, de la cunoaşterea lui Hristos-Cuvântul ca trup, la slava sau la cunoştinta Lui ca a Unuia-Născut din Tatăl. Aşa fuge cineva în sens bun şi credincios împreuna cu Hristos cel prigonit şi aşa Îl cheamă pe El iarăşi, strămutându-se de la făptuire la contemplaţie şi cunoştinţă, toate făcându-le cu raţiunea, conform cu Raţiunea, mai presus de raţiune.

Să nu ţi se pară ciudat că se întelege Egiptul ca suferire de necazuri în vederea virtuţii. Ia seama cu atenţie la cele isorisite în Vechiul Testament: el nu a apăsat numai pe Israel, punându-l a face cărămidă, ci şi pe egiptenii înşişi i-a chinuit până la pieire prin apariţia lui Moise. Căci Egiptul se tâlmăceşte, cum am spus, apăsare şi întuneric. Dar, orice tâlmăcire, când se ţine seama de raţiunea cuvenită a lucrului la care se referă, găseşte în el, prin contemplaţie, un sens de laudă şi unul de ocară. Deci, dacă atunci când trupul este în vigoare şi se îngraşă prin patimi, sufletul e chinuit şi întunecat, retrăgându-se de la el deprinderea virtuţilor şi iluminarea cunoştinţei, la fel şi cu totul cuvenit când sufletul e păzit şi luminat de frumuseţea dumnezeiască a virtuţilor şi de iluminarea cunoştinţei, omul din afară se strică, trupul lepădând, prin apariţia raţiunii, vigoarea naturală. Căci în trup se ascundea, târându-se, sau, mai vârtos, împărăţea şarpele ce avea puterea în buric, ca un oarecare faraon nevăzut ce arată cele frumoase, chinuind sufletul cu muşcăturile păcatului. Dar stingându-se în parte cugetul trupului, prin greutăţile şi strâmtorările făptuirii, se retrage şi şarpele, fiind mortificat cu desăvârşire şi nemailăsând nici urmă din tirania de mai înainte. Astfel, cei ce au dobândit libertatea pot striga prin Hristos încă înainte de învierea cea de obşte, din pricina învierii de bunăvoie a libertăţii ce s-a ivit în ei: „Unde-ţi este, moarte, boldul ? Unde îţi este, iadule, biruinţa?” (I Cor. 15, 55). E vorba de plăcerea trupului şi de rătăcirea din neştiinţă a sufletului împreunat cu plăcerea aceea. Căci atotsceleratul diavol, stăpânind prin acelea firea omenească, înţepa fără cruţare cu acul plăcerii firea oamenilor şi o trăgea spre pieire, plin de pizmă, cu arcanul înşelaciunii.

***

(Extras din Sf. Maxim Mărturisitorul, „Ambigua”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2006)

___

P. S.: Mulţumesc anticipat tuturor celor care vor înţelege că preluarea articolelor de pe acest site se poate face fie fragmentar (cu trimitere la articolul sursă), fie în totalitatea dar, bineînţeles, cu precizarea exactă a sursei!