Cum tu eşti om şi ai deci aceeaşi natură, tu şi cu fratele tău aveţi aceeaşi Căpetenie, pe Hristos, şi îndrăzneşti să spui că nu ai nimic în comun ce ceilalţi membri care sunt şi ai tăi? Cum poţi tu să-L mărturiseşti pe Hristos ca fiind Capul Bisericii? – Sf. Ioan Gură de Aur

Unirea cu Hristos, “Capul” Bisericii, şi între noi ca mădulare ale trupului Lui mistic

Tocmai pentru că această unire este mai profundă decât comuniunea naturală dintre oameni, Sfântul Ioan face apel la ea de preferinţă în faţa creştinilor ca la o ultimă motivare a îndemnurilor sale la milostenie şi dragoste reciprocă şi la râvnă pentru mântuirea tuturor. “Aşa şi noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora” (Rom. 12, 5). Să nu ne comportăm deci ca şi cum am fi separaţi şi să nu se spună că: “Acela nu este nici prietenul meu, nici rudenia mea, nici vecinul meu şi nu am nimic în comun cu el. Cum să mă apropii de el? Ce să-i spun? Nu contează că nu îţi este nici rudenie, nici prieten; dar el este om şi participă la aceeaşi natură ca şi tine; are acelaşi Stăpân ca şi tine, aceeaşi îndatorire şi acelaşi adăpost, pentru că sunteţi născuţi în aceeaşi lume. Iar dacă împărtăşeşti aceeaşi credinţă, iată că el mai este pentru tine şi un mădular. Ce prietenie ar putea lega o astfel de unire strânsă dacă nu o rudenie întru credinţă? Nu poate exista atâta unitate în relaţiile dintre prieteni, cum trebuie să avem şi noi în relaţiile noastre de familie, unii cu ceilalţi: trebuie să existe unitate între membri. Nu se va găsi niciodată o altă unitate mai mare decât cea produsă de prietenie şi de o unire de acest tip.
Totodată, nu vei putea spune: “De unde să am relaţii de rudenie şi de proximitate? Ar fi ridicol”. Astfel, cu atât mai puţin vei putea spune când e vorba de fratele tău. Pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toţi, ca să fim un singur trup (I Cor. 12, 13), spune Scriptura. De ce să fim un singur trup? Pentru a nu fi despărţiţi, pentru a ne păstra prin unire şi pritenie reciprocă unitatea unui singur trup. Să nu ne dispreţuim unii pe alţii ca să nu ajungem să ne dispreţuim pe noi înşine. Nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său, spune Scriptura (Ef. 5, 29), ci fiecare îl hrăneşte şi îl încălzeşte. Iată de ce Dumnezeu ne-a dat o singură casă, această lume. El a împărţit totul în mod egal. Pentru toţi a aprins un singur soare, a ridicat un singur acoperiş, cerul, a aşezat o singură masă, pământul. Totodată, El a mai dat şi altă masă, încă mai desăvârşită decât prima, şi de asemenea unică: cei care au fost iniţiaţi ştiu despre ce vorbesc. “Pe toţi I-a cinstit cu un singur fel de naştere, cea duhovnicească: toţi am primit o singură cetăţenie, cea din Ceruri; toţi purtăm aceeaşi cruce…”

Sfântul Ioan Gură de Aur fundamentează necesitatea dragostei, a milosteniei şi a ajutorării reciproce tocmai pe aceste consideraţii. Această milostenie se va extinde şi asupra trupurilor şi nevoilor materiale. Elocvenţa marelui orator nu este niciodată atât de caldă şi atât de captivantă ca în momentele în care îşi trage inspiraţia din această mare realitate mistică – Trupul lui Hristos – , şi în care nevoiaşul, cel mai lipsit om din lume, este indentificat cu Hristos într-un mod cu adevărat încântător.

Dar grija pentru alţii se va extinde mai ales asupra sufletului lor. Marea concepţie a întregii vieţii a Sfântului Ioan, semnificaţia totală a învăţăturilor sale şi fructul teologiei sale va fi să trezească în creştini conştiinţa acestei solidarităţii dumnezeieşti şi a necesităţilor apostolatului reciproc care decurge din acestea. Sfântul Ioan, de la începutul carierei sale, suferă la vederea insensibilităţii şi indiferenţei creştinilor faţă de greşelile fraţilor lor. Ei le privesc ca pe o nefericire care rămâne străină de ei, când de fapt această nefericire îi priveşte îndeaprope. El a încercat să le trezească sentimentul solidarităţii şi al conştiinţei colective responsabile. A fost un mare apologet al comunităţii vii în Hristos, al conştiinţei comunitare, pentru că trupul lui Hristos e o comuniune conştientă şi o unitate deplină:
“Credeţi că vă justificaţi, le reproşează Ioan, spunând: Cu ce mă priveşte pe mine acest lucru? Ce am eu în comun cu acesta? A rosti astfel de cuvinte înseamnă a arăta o ură de moarte faţă de oameni şi o cruzime satanică. Cum tu eşti om şi ai deci aceeaşi natură, tu şi cu fratele tău aveţi aceeaşi Căpetenie, Pe Hristos, şi îndrăzneşti să spui că nu ai nimic în comun ce ceilalţi membri care sunt şi ai tăi? Cum poţi tu să-L mărturiseşti pe Hristos ca fiind Capul Bisericii? Deoarece capul este menit să unească toate mădularele, pentru a le face să fie foarte atente la ele însele şi pentru a le ataşa unele de altele. Dar dacă tu nu ai nimic în comun cu unul din mădularele tale, dacă nu ai nimic în comun cu fratele tău, tu nu Îl ai nici pe Hristos drept Cap.”

În trupul lui Hristos nu există mădulare individuale, care trăiesc pentru sine, adică egocentric, ci mădulare vii şi reale ale trupului mistic al Bisericii, care trăiesc, se manifestă şi se exprimă comunitar.
Mădularul care nu trăieşte comunitar nu este vrednic de a se împărtăşi cu Hristos, Capul Bisericii şi al trupului Lui, nu Îl are cap pe Hristos şi nu este mădular deplin. În trupul mistic al lui Hristos toate sunt unite şi în comun, nimic nu este străin mădularelui Lui. Diavolul este singurul cu care nu avem nimic în comun. Cu toţi oamenii avem în comun o mulţime de lucruri. Dar între creştini, legătura este la fel de strânsă ca între mădulare: fiecare este responsabil de armonia comună şi de viaţa întregului trup. Armonia între noi trebuie să fie deplină nu numai pentru că formăm o Biserică, ci pentru că avem un unic Cap care ne adună şi ne uneşte şi care, mai ales, ne face un singur trup viu şi duhovnicesc:
“La fel se întâmplă şi cu o liră bine acordată, varietatea părţilor formează un tot armonios de unde rezultă o simfonie încântătoare. Şi în acest caz, noi ar trebui să ne unim toţi câţi suntem pentru a forma un singur cor într-o armonie desăvârşită.

Pentru că noi nu suntem numai o Biserică, nu suntem numai mădularele armonios organizate de un singur Cap; noi formăm toţi un singur trup. A nu-ţi păsa de indiferent care mădular înseamnă a nu-ţi păsa de întregul trup care moare”

Toate sunt la fel de importante, pentru că toate contribuie la plenitudinea şi la frumuseţea desăvârşită a trupului lui Hristos. Trupul nu este desăvârşit decât atunci când toate mădularele lui sunt unite: are nevoie de fiecare dintre ele şi de toate împreună, fie că este vorba de mână sau de picior, sau de o altă parte a trupului. Sfântul Pavel numeşte Biserica ca fiind plenitudinea lui Hristos. “Dar Capul care este Hristos se va împlini, trupul va deveni desăvârşit atunci când noi vom fi toţi uniţi şi strâns legaţi într-o unitate”.

– Ieromonah Teofan Mada – Extras din “Viaţa în Hristos după Sfântul Ioan Gură de Aur”, Editura Agnos, 2007, p. 129-133 –

_______________________

P. S.: Mulţumesc anticipat tuturor celor care vor înţelege că preluarea articolelor de pe acest blog se poate face fragmentar, cu trimitere la articolul sursă

Mocirla sau nămolul de pe fundul izvorului – Sf. Ierarh Tihon din Zadonsk

Mocirla sau nămolul de pe fundul izvorului

Vedem că, deşi izvorul are apă curată, totuşi pe fundul lui este mocirlă, noroi. Tot aşa şi în adâncul inimii omului se află tot felul de necurăţii. Precum scârboasa mocirlă şi duhoarea, aşa se ascund în sufletul omului înfumurarea şi înălţarea minţii, iubirea de argint, mânia, răutatea şi invidia, necurăţia dobitocească şi orice ticăloşie. Necurăţia de pe fundul izvorului se vede abia când apa este lovită cu o cârjă sau cu vreo altă unealtă; atunci, din cauza mocirlei sau a noroiului care se află la fund, toată apa din izvor devine tulbure. Tot aşa şi necurăţia patimilor şi a firii rele, dobitoceşti, care se află în adâncul inimii omului, se arată la vremea ispitirii. Cine ar şti că pe fundul izvorului se află noroi sau mocirlă, dacă nu ar lovi apa şi dacă de acolo nu s-ar ridica şi nu s-ar arăta murdăria? Tot aşa, de unde am şti ce fel de ticăloşii şi necurăţii se ascund în adâncul inimii omului, dacă nu ar ieşi de acolo şi nu s-ar vădi prin faptele cele din afară?

Se întâmplă ca omul să se mânie. Ţipă, înjură şi face şi alte nelegiuiri. Mânia este cea care lucrează în el, trezind necuviinţe în inima lui, ca un venin ascuns care se arată în ceasul ispitirii şi al supărării.

Vedem cât adună omul pentru trupul lui nenorocit şi muritor, care se poate mulţumi numai cu o bucăţică de pâine şi cu îmbrăcămintea necesară. Câte dar adună, deşi ştie că pe toate le părăseşte la moarte! Aceasta o lucrează în el iubirea de argint şi patima cumplită a bogăţiei, care se cuibăreşte în inima lui.

Vedem că omul se înalţă; câte modalităţi nu inventează ca oamenii să-l cunoască, să-l laude, să-l slăvească şi să-l respecte.

Vedem că pe cei asemenea lui omul îi dispreţuieşte şi îi consideră mai prejos, îi judecă şi le tot judecă faptele, chiar dacă şi el este asemenea lor; că pretutindeni se aşează în frunte şi se străduieşte să comande altora, ş.a.m.d. Acestea le lucrează în el mândria cuibărită în inimă.

Necurăţia desfrânării, care se ascunde înlăuntrul omului, se arată prin fapte atât de murdare, de scârboase, de împuţite şi de necuviincioase, încât este şi ruşine a le grăi!

Apleacă-te, omule, priveşte în adâncul inimii tale şi cunoaşte ce mocirlă rău mirositoare a patimilor se află în ea! Răul pe care îl vezi în aproapele tău se află şi în inima ta; ceea ce judeci şi osândeşti la aproapele tău, aceea este şi în tine, chiar dacă nu se arată în afară. Dar ochiul lui Dumnezeu vede nu numai faptele din afară, ci şi din adâncul inimii. Mulţi cred despre ei înşişi că sunt smeriţi şi blânzi, dar în vremea ispitirii se arată altfel. Mulţi se numesc pe ei înşişi păcătoşi şi mult păcătoşi, căci fără îndoială „orice om este păcătos”, după Scriptură, dar de la oameni nu suportă să audă aceasta. Cine se numeşte în inima sa cu sinceritate şi fără făţărnicie păcătos, acela rabdă cu pace orice cuvânt de ocară şi nu se porneşte spre mânie, căci este smerit.

Omule, cerceteză-te, caută şi verifică ce rău stă ascuns în inima ta, ce mândrie, iubire de slavă, iubire de sine, mânie, invidie, iubire de argint, necurăţie şi alte ticăloşii? Cum poate ieşi din sămânţă rea rod bun şi cum poate dintr-o inimă rea să iasă o faptă bună? Cum poate cel rău să facă binele? Şi cum poate fi cineva bun, dacă nu îl îndreaptă harul lui Hristos? Hristos îl îndreaptă pe cel ce îşi cunoaşte şi îşi mărturiseşte ticăloşia şi nenorocirea înaintea lui Dumnezeu, pe cel care cere ajutor şi îndreptare de la El. Citim în Evanghelie că El i-a vindecat pe cei care şi-au recunoscut înaintea Lui păcătoşenia şi care I-au cerut vindecarea. Tot aşa, astăzi vindecă acele suflete care îşi recunosc neputinţele şi care cer de la El vindecare.

Priveşte, omule, mai des în inima ta şi cunoaşte-o! De aceasta depinde începutul vindecării tale. Cu cât mai des vei pătrunde şi vei privi în ea, cu atât mai bine o vei cunoaşte. Cu cât îţi vei cunoaşte mai bine inima, cu atât mai mult vei cunoaşte răul care se ascunde în ea. Cu cât mai mult vei cunoaşte răul din tine, cu atât mai mult îţi vei cunoaşte nenorocirea şi ticăloşia. Cunoaşterea propriei nenorociri şi a ticăloşiei te va determina să te smereşti şi să cauţi ajutor şi izbăvire la Hristos, Care toate le poate – chiar şi să facă dintr-o inimă rea una bună.

„Dumnezeu celor smeriţi le dă har (Iac. 4: 6).

„Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntrul ale mele. Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel sfânt nu-l lua de la mine. Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale şi cu duh stăpânitor mă întăreşte” (Psalm 50: 11-13).

 

– Sf. Ierarh Tihon din Zadonsk, „Mocirla sau nămolul de pe fundul izvorului”, Extras din „Comoară duhovnicească din lume adunată”, Editura Egumeniţa, 2008, p. 175-177 –

_______________________

 P. S.: Mulţumesc anticipat tuturor celor care vor înţelege că preluarea articolelor de pe acest site se poate face fragmentar, cu trimitere la articolul sursă

Despre folosul bărbăţiei în ispite – Sf. Ignatie Briancianinov

Despre folosul bărbăţiei în ispite

 Una dintre cele mai mari calităţi ale comandantului de obşti în războaiele lumii acesteia se vede atunci când nu se descurajează în nestatorniciile sorţii, ci rămâne neclintit, ca şi cum ar avea inimă de piatră, luând cu tărie cele mai înţelepte şi folositoare hotărâri, ducându-i prin această tărie pe vrăjmaşii săi în nedumerire, slăbind îndrăzneala lor şi însufleţind cu bărbăţie propria sa oaste. Acest caracter al conducătorului de oşti este pricina izbânzilor neaşteptate şi dintr-odată, tot şirul de pierderi şi nenorociri este încununat cu biruinţe depline şi cu trimuf.

Aşa trebuie să fie mintea monahului, acest conducător în lupta nevăzută împotriva păcatului. Nimic, nicio ispită adusă de oameni şi de duhuri, ce se iveşte din firea cea căzută, nu trebuie s-o tulbure. Izvorul neclintirii şi tăriei lui să fie credinţa în Dumnezeu, în a Cărui slujbă am intrat şi Care este atotputernic. Laşitatea şi tulburarea se nasc din necredinţă. Dar îndată ce nevoitorul vine la credinţă, laşitatea şi tulburarea pier, aşa cum piere întunericul nopţii atunci când răsare soarele.

Dacă vrăjmaşul îţi aduce felurite gânduri şi simţăminte păcătoase sau dacă ele ies din firea ta căzută, să nu te sperii, să nu te miri de lucrul acesta ca de ceva neobişnuit. Să zici în sinea ta: „Eu în fărădelegi m-am zămilsit şi în păcate m-am născut. Este cu neputinţă ca firea mea, atât de stricată de otrava păcatului, să nu scoată din ea putoarea sa”. Şi cu adevărat, este cu neputinţă ca firea cea căzută să nu dea din ea rodul său, mai cu seamă atunci când începe să fie şlefuită prin poruncile evanghelice.

Când oamenii încep să are cu plugul a doua oară pământul, sunt date afară şi rădăcinile neghinei, iar dacă se ară necontenit, încetul cu încetul, ele sunt nimicite şi, treptat, ogorul devine curat. Tot astfel şi în timpul lucrării inimii prin porunci, sunt smulse din ea principalele gânduri şi simţăminte ce nasc tot felul de păcate şi astfel, prin vădirea lor necontenită, încetul cu încetul, sunt nimicite.

Să zicem că fără de veste se iveşte în tine patima desfrâului. Să nu te tulburi din pricina ei! Tot aşa: dacă se iveşte mânia, pomenirea de rău, iubirea de câştig, întristarea, să nu te tulburi din pricina lor. Aşa trebuie să fie! Dar îndată ce apare vreo patimă, să o retezi degrabă cu poruncile evanghelice. Dacă nu vei fi îngăduitor cu patimile, vei vedea moartea lor. Dar dacă vei fi îngăduitor cu ele, dacă vei sta de vorbă cu ele, ele te vor omorî pe tine.

Gândurile şi simţămintele păcătoase se ivesc din firea noastră căzută, dar când gândurile şi simţămintele păcătoase încep să vină cu putere şi vin necontenit, acesta este semn că ele sunt aduse de vrăjmaşul nostru, de îngerul căzut sau că el sileşte firea noastră căzută să le dea naştere cu multă putere. Aceste gânduri şi simţăminte trebuie să le mărturiseşti duhovnicului, cât mai des şi atâta timp cât te chinuiesc, chiar dacă duhovnicul ar fi un om simplu, fără viaţă de sfânt. Credinţa ta în Sfânta Taină a Spovedaniei te va izbăvi. Harul lui Dumnezeu, prezent în Taina Spovedaniei, te va tămădui.

Prin năvălirea neîncetată şi puternică asupra noastră, duhul căzut se străduieşte să semene şi să crească în noi seminţele păcatului, să ne înveţe cu un anumit fel de păcat prin amintirea lui, să trezească o atracţie deosebită faţă de el şi să transforme acest păcat în obicei, ca şi cum ar fi o însuşire firească. Obiceiul păcătos se numeşte patimă şi îl lipseşte pe om de libertate, îl face robul său, robul păcatului şi al îngerului căzut.

Împotriva năvălirii puternice şi dese a gândurilor şi simţămintelor păcătoase, care în limbajul monahului se numeşte luptă, nu există armă mai bună pentru începător ca spovedania. Spovedania este aproape singura armă a începătorului în vremea luptei. De bună seamă, este arma cea mai puternică şi cea mai folositoare. Să te slujeşti de ea cât poţi de des în vremea năpastei aduse de diavol, să te slujeşti de ea până când diavolul şi năpasta adusă de el vor pleca de la tine.

Diavolul îi place să facă rău în ascuns, îi place să fie neobservat, neînţeles. El „pândeşte din ascunziş, ca leul din culcuşul său; pândeşte ca să apuce pe săracul” (Ps. 9,29), nepriceputul şi neputinciosul monah. El nu suportă să fie descoperit şi dat în vileag. Când este descoperit şi mustrat îşi părăseşte prada sa şi pleacă.

Gândurile, chiar şi cele păcătoase, dar care sunt de scurtă durată şi nu se silesc să fie însuşite de suflet, nu au nevoie de spovedanie grabnică. Să le respingi fără a le da ascultare şi să le înăbuşi prin amintirea poruncilor evanghelice potrivnice lor. Să pomeneşti despre ele în câteva cuvinte, la modul general, neavând nicidecum grija de a le înşira la spovedanie înainte de împărtăşirea cu Sfintele lui Hristos Taine. Să spui că în plus faţă de păcatele însemnate, pe care trebuie să le înfăţişezi întocmai, ai greşit prin felurite gânduri, vorbe şi fapte, cu ştiinţă şi cu neştiinţă.

 

 – Sf. Ignatie Briancianinov, „Despre folosul bărbăţiei în ispite – Cap. 32”, Extras din „Ofranda Monahilor Contemporani”, Editura Egumeniţa, 2011, p. 149-151 –

 

_______________________

P. S.: Mulţumesc anticipat tuturor celor care vor înţelege că preluarea articolelor de pe acest site se poate face fragmentar, cu trimitere la articolul sursă

Cinstitele moaște ale lui Gheron Iosif Isihastul la Catedrala Ortodoxă din Sfântu Gheorghe, Covasna

Cinstite moaște ale lui Gheron Iosif Isihastul la Catedrala Ortodoxă din Sfântu Gheorghe, Covasna.

Dumnezeu-Omul, temelia adevărului în ortodoxie – Sf. Iustin Popovici

Dumnezeu-Omul, temelia adevărului în ortodoxie

 

 Toate adevărurile Ortodoxiei îşi au obârşia într-un singur adevăr şi se îndreaptă către un singur adevăr, veşnic şi fără hotar. Adevărul acesta este Hristos, Dumnezeu şi Om. Dacă veţi cerceta orice adevăr al Ortodoxiei până în străfundurile sale, veţi afla negreşit că miezul său este Hristos Dumnezeu-Omul. De fapt, toate adevărurile Ortodoxiei nu sunt altceva decât numai felurite înfăţişări ale unui singur Adevăr: Hristos, Dumnezeu şi Om.

Ortodoxia este Credinţa cea Dreaptă pentru că are temei pe nimeni şi nimic altceva decât numai pe Dumnezeu-Omul. Iată de ce un alt nume al Ortodoxiei este divino-umanitatea. Nimic nu viază prin om sau de la om, ci toate vin de la Dumnezeu-Omul şi viază prin Dumnezeu-Omul. Aceasta înseamnă că omul trăieşte şi află adevărul cel mai adânc şi veşnic al vieţii şi al lumii numai prin Dumnezeu-Omul şi întru Dumnezeu-Omul. Şi mai înseamnă ceva: omul află adevărul deplin despre om, despre ţelul şi rostul vieţii sale doar prin Dumneze-Omul. Afară de El, omul se preschimbă într-o nălucă, o sperietoare, un lucru fără sens. În locul omului, afli rămăşiţe, bucăţi, crâmpeie de om. Drept aceea, adevărata omenitate îşi are temeiul în omenitatea lui Dumnezeu şi nu este o altă omenitate sub soare.

De ce este Dumnezeu-Omul adevărul cel mai adânc al Ortodoxiei? Pentru că El a răspuns la toate întrebările ce muncesc şi frământă sufletul omenesc, la întrebări despre viaţă şi moarte, la întrebări despre bine şi rău, la întrebări despre cer şi pământ, la întrebări despre adevăr şi minciună, la întrebări despre iubire şi ură, întrebări despre dreptate şi fărădelege; pe scurt, El a răspuns la întrebări despre om şi despre Dumnezeu.

De ce este, încă, Dumnezeu-Omul adevărul cel mai adânc al Ortodoxiei? Pentru că, prin însăşi viaţa Sa pământească, El a adeverit în chipul cel mai deplin că este Adevărul cel veşnic, Care S-a întrupat şi a luat chip de om, că este Veşnica Dreptate, Veşnica Iubire, Veşnica Bucurie, Veşnica Putere; că El este Adevărul Desăvârşit, Dreptatea Desăvârşită, Iubirea Desăvârşită, Bucuria Desăvârşită, Puterea Desăvârşită.

El a adus din cer pe pământ toate desăvârşirile cele dumnezeieşti. Şi nu numai că le-a adus pe pământ, ci ne-a dat nouă să le cunoaştem, ne-a dat încă şi puterea cea plină de dar de a le răsădi în viaţa noastră, în cugetele noastre, în simţirile noastre, în faptele noastre. Iar chemarea noastră este aceea de a le întrupa în noi şi în lumea dimprejurul nostru.

Ia de pildă cei mai desăvârşiţi oameni din tot neamul omenesc. Întru aceştia toţi sălăşluieşte Dumnezeu-Omul, Care este Cel mai desăvârşit, Cel mai înalt şi cu desăvârşire veşnic. Pentru că El este sfinţenia sfinţilor, mucenicia mucenicilor, dreptatea celor drepţi, apostolia Apostolilor, bunătatea Bunătăţii, mila Celui milostiv, iubirea Celui iubitor.

De ce întruchipează Dumnezeu-Omul fiecare trăsătură a Ortodoxiei? Pentru că El, Cel Unul din Sfânta Treime, Fiul lui Dumnezeu întrupat, este osebit ca Dumnezeu, ca Mângâietor, ca Păzitor, ca Învăţător şi ca Mântuitor. Doar întru Dânsul, întru Iisus Domnul Cel Atotmilostiv, omul cel chinuit de suferinţele pământeşti Îl află pe Dumnezeu, Cela ce poate da cu adevărat un rost suferinţei, Mângâietorul care îl poate mângâia cu adevărat în tot necazul şi întristarea, Păzitorul care îl poate apăra cu adevărat de toată răutatea, Mântuitorul care îl poate mântui cu adevărat de moarte şi de păcat, Învăţătorul care îl poate învăţa cu adevărat Dreptatea şi Adevărul cel veşnic.

Dumnezeu-Omul este fiecare trăsătură a Ortodoxiei, pentru că El îl proslăveşte pe om în chip nesfârşit, îl înalţă la Dumnezeu, îl face dumnezeu după har. Şi face aceasta fără a-l preţui pe om mai puţin decât pe Dumnezeu, ci revârsând peste el toate desăvârşirile cele dumnezeieşti. Dumnezeu-Omul l-a slăvit pe om ca nimeni altul. I-a dăruit viaţă veşnică, adevărul cel veşnic, iubirea cea veşnică, dreptatea cea veşnică, bucuria cea veşnică, fericirea cea veşnică. Prin Dumnezeu-Omul, omul s-a prefăcut în slavă dumnezeiască.

Pe când adevărul cel mai înalt al Ortodoxiei este Dumnezeu-Omul, adevărul cel mai înalt al celor străini de Ortodoxie este omul sau părţi ale fiinţei omeneşti: voia, simţirile, sufletul, trupul, experierea.

Omul, în întregimea sa, nici nu există în credinţele străine de Ortodoxie, care îl împart pe om în atomi şi particule. Şi fac asta spre slava omului. Dar după cum “arta de dragul artei” este un lucru necugetat, asemenea este şi a propovădui “omul de dragul omului”. Calea aceasta duce la cea mai jalnică neorânduială, în care omul este idol atotputernic şi nu este altundeva vreun alt idol mai vrednic de milă decât el.

Întâiul adevăr al Ortodoxiei este acela că omul nu există pentru sine, ci pentru Dumnezeu, sau, mai bine spus, pentru Dumnezeu-Omul. Drept aceea, noi stăm împreună cu Dumnezeu-Omul de dragul omului. Doar întru El este cu putinţă înţelegerea fiinţei omeneşti. Doar întru El putem afla un rost vieţii omeneşti. În acest adevăr sunt cuprinse toate tainele din cer şi de pe pământ, întreaga vrednicie a tuturor lumilor la care poate cugeta omul, bucuria deplină a tuturor desăvârşirilor pe care le poate dobândi omul.

Direct şi indirect, Dumnezeu-Omul este totul în Ortodoxie şi astfel omul este şi el întru Dânsul, câtă vreme în credinţele străine Ortodoxiei se află numai omul.

În miezul său, Ortodoxia nu este altceva decât Persoana lui Hristos, Dumnezeu-Omul, revărsată peste toţi vecii, prelungită în chipul Bisericii. Ortodoxia se osebeşte printr-o pecete şi un semn al ei, iar acesta este Persoana cea luminoasă a lui Iisus, Dumnezeu şi om.

Orice credinţă care nu are această Persoană nu este Ortodoxie. Orice credinţă care nu are Dreptatea, Adevărul, Iubirea şi Veşnicia lui Dumnezeu-Omul nu este Ortodoxie. Orice credinţă care voieşte să împlinească Evanghelia lui Dumnezeu-Omul în lumea aceasta pe căile acestei lumi şi pe căile împăraţiilor din lumea aceasta nu este Ortodoxie, ci cade în robia celei de a treia ispite diavoleşti.

A fi ortodox înseamnă a-L purta necontenit în suflet pe Dumnezeu-Omul, a vieţui întru El, a cugeta întru El, a simţi întru El, a te mişca întru El. Altfel spus, a fi ortodox înseamnă a fi purtător de Hristos şi purtător de Duh.

Omul dobândeşte aceasta atunci când, aflându-se în trupul lui Hristos, care este Biserica, toată făptura lui este plină din cap până în picioare de Hristos Dumnezeu-Omul. De aceea, omul ortodox este ascuns cu Hristos întru Dumnezeu (Coloseni 3: 1-3).

Dumnezeu-Omul este miezul tututor lumilor, de la lumea atomului până la lumea heruvimilor. Orice făptură care se rupe de acest miez se prăvăleşte în spaimă, în chinuri şi în munci. Lucifer s-a rupt de El şi s-a preschimbat în Satan. Îngerii care s-au rupt de El s-au preschimbat în draci. Omul s-a rupt de El aproape cu totul şi s-a preschimbat în “ne-om”.

Orice făptură care se rupe de Dânsul alunecă negreşit în neorânduială şi mâhnire. Iar când un popor întreg Îl tăgăduieşte pe Dumnezeu-Omul, istoria lui se preschimbă într-o rătăcire prin toate muncile iadului.

Dumnezeu-Omul nu este doar adevărul cel mai adânc al Ortodoxiei, ci deopotrivă puterea şi atotputernicia ei. Căci doar El îl mântuieşte pe om de moarte, de păcat şi de diavol. Niciun om, nici chiar tot neamul omenesc adunat laolaltă, nu a putut şi nu va putea vreodată să facă aceasta. În lupta sa cu moartea, cu păcatul şi cu diavolul, omul este totdeauna înfrânt dacă nu este călăuzit în luptă de Dumnezeu-Omul. Doar prin Hristos – Dumnezeu şi Omul – el poate birui diavolul, păcatul şi moartea.

Drept aceea, ţelul omului este acela de a se umple de Dumnezeu-Omul în lăuntrul Trupului Său, care este Biserica Ortodoxă; de a lua chipul Lui prin fapte pline de dar şi de a ajunge atotputernic. Chiar şi atunci când se roagă, hoinărind în trup prin furnicarul cel întunecat al acestei lumi, cu sufletul el petrece sus, unde şade Hristos de-a dreapta lui Dumnezeu, căci prin rugăciune, viaţa lui se întinde de la pământ la cer, asemenea curcubelului ce uneşte crugul cerului cu adâncul pământului.

A deveni nemuritor întru El prin puterea Duhului Sfânt, a deveni dumnezeu (dumnezeu prin har, nu prin fiinţă), a deveni dumnezeu şi om, iată adevăratul ţel al neamului omenesc. Este deopotrivă şi singura bucurie în lumea aceasta de nesfârşită întristare şi otrăvită amărăciune.

***

Ortodoxia este Ortodoxie prin Dumnezeu-Omul. Iar noi, ortodocşii, mărturisindu-L pe Dumnezeu-Omul, Îl mărturisim pe Hristos – Cel ce este chipul omului, obârşia lui dumnezeiască, slava şi vrednicia lui dumnezeiască, precum şi sfinţenia firii omeneşti.

În fapt, lupta dusă în numele lui Dumnezeu-Omul este lupta dusă în numele omului. Nu umaniştii, ci poporul cel drept-credincios, care vieţuieşte întru Dumnezeu-Omul, luptă pentru omul cel adevărat, omul cel zidit după chipul lui Dumnezeu, după chipul lui Hristos.

– Extras din “Lupta Pentru Credință și alte scrieri ale Sfântului Nicolae Velimirovici și ale Sfîntului Iustin Popovici”, Editura Egumenița, Editura Cartea Ortodoxă, Galați, 2011, p. 98-104 –

_______________________

P. S.: Mulţumesc anticipat tuturor celor care vor înţelege că preluarea articolelor de pe acest site se poate face fragmentar, cu trimitere la articolul sursă

Nu te-au făcut Dumnezeu nepriimitoriu de cele de scârbă, ca nu dumnezeirea poftind, să moşteneşti ceea ce a moştenit cel ce a fost mai nainte Luceafăr, iară mai pre urmă, prin înălţarea-de-sine, satană s’a făcut – Sf. Isaac Sirul

 Şi fiindcă pre Dumnezeu multmilostiv Îl zicem că este, pentru ce întru ispite, pururea bătând şi rugându-ne, nu suntem auziţi, ci trece cu vederea rugăciunea noastră? Însă cu adevărat ne învaţă aceasta de la Prorocul ce zice: “Nu este mică mâna Domnului a ne scoate, nici greu cu auzul este a ne auzi; ci păcatele noastre au despărţit pre noi de la Dânsul, şi fărădelegile noastre au întors faţa Lui, ca să nu ne auză” (Is. 59: 1-2).

Adu-ţi aminte de Dumnezeu în toată vremea, şi îşi va aduce aminte şi El de tine când vei cădea întru cele rele.

Firea ta priimitoare de cele de năprasnă s’a făcut, şi ispitele lumii cesteia multe s’au făcut, şi relele nu departe sânt de tine, ci înlăuntrul tău izvorăsc atunci când Dumnezeu face semn, şi de sub picioarele tale, şi din locul în care stai. Şi precum stau aproape genele una de alta, aşa şi ispitele sânt aproape de oameni. Ci aceste lucruri cu înţelepciune au iconomisit Dumnezeu pentru folosul tău, ca să baţi în uşa Lui cu stăruinţă, şi prin frica celor de scârbă să se samene pomenirea Lui în cugetul tău, şi de Dânsul prin cereri să te apropii, şi să se sfinţească inima ta prin cea de-a pururea pomenirea Lui. Şi rugându-te tu, te va auzi. Şi te vei învăţa că Dumnezeu este Cela ce te izbăveşte, şi vei simţi pre Cela ce te-au plăzmuit, şi îţi poartă de grijă, şi te păzeşte, şi Carele pentru tine îndoită lume au făcut: una adică ca pre un dascăl şi pedepsitoriu vremelnic; iară cealaltă ca pre o casă părintească şi moştenire a ta vecinică.

 Nu te-au făcut Dumnezeu nepriimitoriu de cele de scârbă, ca nu dumnezeirea poftind, să moşteneşti ceea ce a moştenit cel ce a fost mai nainte Luceafăr, iară mai pre urmă, prin înălţarea-de-sine, satană s’a făcut.

Asemenea nici neplecat şi nemişcat te-au făcut, ca să nu fii ca firea celor fără de suflet [înţelegătoriu], şi să ţi se facă bunătăţile cele din lăuntru fără de dobândă şi fără de plată (precum dobitoacelor, cărora nu le sânt de nici un folos dobitoaceştile înzestrări cele fireşti). Căci cât folos şi câtă mulţămire şi câtă smerenie se naşte din aducerea îmboldirilor acestora, tuturor cu lesnire le este a se învăţa.

Deci arătat este cum că străduinţa pentru bine şi abaterea de la rău întru puterea noastră sânt; iar cinstea şi necinstea ce se fac dintru acestea, asupra noastră se cade a fi puse. Căci de necinste ruşinându-ne, ne temem; dară prin cinste, pre mulţumire lui Dumnezeu aducem, şi către vârtute încă mai mult ne întindem. Pre învăţătorii aceştia Dumnezeu ţi i-au înmulţit, ca nu slobod fiind de dânşii, şi neîmpărtăşit cu necazurile, şi simţindu-te mai presus de toată frica, să uiţi pre Domnul Dumnezeul tău, şi să te abţi de la Dânsul, şi să cazi în credinţa cea întru mulţi dumnezei, precum mulţii alţii. Că aceştia, măcar că erau asemenea ţie pătimaşi, şi supuşi strâmtorării, şi cu nişte scârbicioase ca acestea bătuţi, într-o clipeală de vreme, pentru proastă bogăţie, vremelnică stăpânire, şi trecătoare sănătate, nu numai întru mulţime de dumnezei au căzut, ci şi pre sineşi nebuneşte dumnezei prin fire a se numi au cutezat.

Deci pentru aceasta întru cele de scârbă te-au slobozit a fi; iar alteori ca nu, abătându-te, să mânii pre Dânsul, şi prin aducerea asupra-ţi a pedepsei să te prăpădească de la faţa Lui. Că las a zice păgânătatea şi celelalte hule ce se nasc dintru o viaţă îmbelşugată şi din netemere, chiar şi când cele mai sus zise nu ar ajunge să se întâmple. (Adică să cadă cineva în politheism sau să se creadă a fi un dumnezeu)

Pentru aceasta şi prin pătimiri şi prin cele de scârbă au înmulţit pomenirea Lui în inima ta, şi prin frica celor împrotrivnice te-au îmboldit spre poarta milostivirii Sale. Şi prin izbăvirea dintru acestea, pre sămânţele dragostei celei către Dânsul le-au semănăt întru tine. Şi când ai pus temelia dragostei, către cinstea punerii-de-fii te apropie, şi îţi arată cât este de bogat harul Lui, şi cum că necontenită este purtarea lui de grijă către tine. Apoi te va face să simţi şi sfinţenia slavei Lui, şi ascunsele taine ale măreţiei firii Lui.

Că de unde ai fi cunoscut unele ca acestea, de nu s’ar fi întâmplat ţie cele potrivnice? Pentru că de mai multe ori dintru acestea este cu putinţă a se înmulţi dragostea lui Dumnezeu în sufletul tău, adică dintru simţirea harurilor Lui, şi dintru aducerea-aminte de mulţimea purtării Lui de grijă. Toate bunătăţile acestea se nasc ţie dintru cele mâhnicioase, ca să te înveţi dintru acestea a mulţămi.

Drept aceea, adu-ţi aminte de Dumnezeu, ca şi El să-Şi aducă aminte de tine pururea; şi aducându-Şi aminte de tine, şi păstrându-te cu bine până în sfârşit, priimi-vei de la Dânsul toată fericirea. Nu Îl uita pre Dânsul, răspândindu-ţi cugetul întru cele deşarte, ca să nu te uite nici El în vremea războaielor tale. Întru îndestularea ta fă-te ascultătoriu Lui, ca întru necazuri să aibi către Dânsul îndrăzneală prin stăruitoarea rugăciune din inimă căre Dânsul.

– Extras din Sf. Isaac Sirul, „Cuvinte pentru nevoinţă, Cuvântul 5”, Editura Reîntregirea, 2010, p. 142-144. –

______________________

P. S.: Mulţumesc anticipat tuturor celor care vor înţelege că preluarea articolelor de pe acest site se poate face fragmentar, cu trimitere la articolul sursă

Imnul 8 (Imnurile iubirii dumnezeieşti) – Sf. Simeon Noul Teolog

Sfântul Simeon Noul Teolog – Imnurile iubirii dumnezeieşti

Imnul 8 (Z. 4) – Care sunt cei cărora se arată Dumnezeu şi care sunt cei ce ajung la deprinderea binelui prin lucrarea poruncilor

 

Cum vezi, fiind ascuns, cum priveşti toate?

Cum, fără să fii văzut de noi, ne vezi pe noi toţi?

Dar nu pe toţi pe care îi vezi, îi şi cunoşti, Dumnezeul meu.

Ci numai pe cei ce Te iubesc pe Tine îi cunoşti iubindu-i şi Te arăţi lor în mod deosebit.

Fiind Soare ascuns întregii firi muritoare, răsari întru ai Tăi, eşti văzut de ei şi răsar în Tine cei întunecaţi mai înainte, curvari, preacurvari şi risipitori, păcătoşi, vameşi.

Căci pocăindu-se se fac fiii luminii Tale dumnezeieşti (Ioan, XII, 36).

Lumina naşte numaidecât lumină, deci şi ei sunt lumină, copii ai lui Dumnezeu, cum s-a scris (Ioan, I, 12), dumnezei după har.

Câţi vor păzi bine poruncile Tale, câţi vor lepăda lumea deşartă şi amăgitoare, câţi vor urî fără ură pe părinţi şi fraţi, socotindu-i ca străini, ca trecători în viaţa aceasta, câţi se vor goli de bogăţie şi de bani şi se vor feri de orice împătimire spre toate, câţi resping din suflet slava deşartă, laudele oamenilor, pentru slava de sus, câţi au tăiat voia lor în chip deplin şi s-au făcut ca nişte oi fără răutate faţă de păstor, câţi s-au făcut morţi cu trupul faţă de orice faptă rea, dar au asudat în ostenelile virtuţii lor şi trăind numai voii Cârmuitorului, s-au omorât prin ascultare, făcuţi fiind iarăşi vii; câţi de frica lui Dumnezeu şi prin gândul la moarte varsă lacrimi noaptea şi ziua şi cad cu mintea la picioarele Stăpânului, cerând mila şi iertarea greşelilor, aceştia dobândesc deprinderea binelui prin toată lucrarea celor bune şi plângând în fiecare zi şi “bătând la uşă” cu răbdare, îşi atrag mila.

Aceştia prin rugăciuni dese şi prin glasuri negrăite şi prin curgeri de lacrimi îşi curăţă sufletul, iar curăţiţi fiind, aceasta şi văzând, ei se aprind de focul iubirii şi de focul dorului de a-şi vedea sufletul deplin curăţit.

Dar fiindcă nu pot afla desăvârşirea luminii, curăţirea lor rămâne nedesăvârşită.

Deci pe cât mă curăţ, mă şi luminez, eu nevrednicul.

Dar oricât de mult mi se va arăta Duhul care mă cunoaşte, mi se pare totdeauna că sunt la începutul curăţirii şi vederii.

Căci în adâncul fără hotar, în înălţimea de nemăsurat, cine va putea afla mijlocul sau sfârşitul?

Ştiu că e mare, dar cât de mare nu ştiu.

Doresc mai mult şi pururea suspin că e puţin ce mi s-a dat – chiar dacă mi se pare mult – în raport cu ceea ce bănuiesc că e încă departe.

Faţă de ceea ce doresc, ceea ce văd mi se pare că nu e nimic, nesimţind deloc bogăţia a ceea ce mi s-a dat.

Văd Soarele, dar nu ţin seama de aceasta.

Cum se înţelege aceasta?

Ascultă, crede ceea ce spun: e dulce Soarele, e negrăită simţirea Lui, dar El atrage sufletul la un dor negrăit şi dumnezeiesc.

Sufletul care Îl vede se aprinde şi arde de dorinţă şi vrea să-L aibă înăuntru întreg cât se arată, dar nu poate şi se întristează pentru aceasta şi nu socoteşte binele ce-l are din vederea sau simţirea Lui.

Dar când Cel văzut de mine, care e neîncăput de toate şi cu adevărat neapropiat voieşte să miluiască amărâtul şi smeritul meu suflet, mi se face deodată văzut şi străluceşte înaintea feţei mele, se arată strălucind în mine întreg şi mă umple întreg de întreaga bucurie şi dulceaţă dumnezeiască, dar şi de toată dorinţa, pe mine smeritul.

Se produce deodată în mine o prefacere, o schimbare ciudată, ceea ce se petrece în mine e de negrăit.

Căci dacă a văzut cineva acest sens, pe care toţi îl vedem, coborât în inima lui şi sălăşluit în el şi luminându-l, oare nu se va face mort şi mut de uimire şi nu se vor uimi toţi cei ce-l văd?

Deci cel ce vede pe Făcătorul acestui soare strălucind în el ca un sfeşnic, lucrând şi grăind, cum nu se va uimi văzându-L, cum nu se va cutremura de frică şi cum nu va iubi pe Cel ce dă viaţă?

Oamenii iubesc pe oamenii asemenea lor, când par să întreacă prin ceva pe alţii, dar pe Făcătorul tuturor, pe Singurul nemuritor, pe Cel ce poate toate în toţi, cine văzându-L nu-L va iubi?

Cei mai mulţi L-au iubit crezând în El, pe temeiul auzirii şi sfinţii au murit şi trăiesc pentru El.

Dar cei ce se împărtăşesc şi de vederea şi de lumina Lui, fiind cunoscuţi şi cunoscându-L pe El, cum nu L-ar iubi?

Spune-mi, cum n-ar plânge pentru El pururea, cum nu vor dispreţui lumea şi cele din lume?

Şi cum n-ar respinge toată cinstea şi slava, ridicaţi peste slava de pe pământ, peste toată cinstea, ca unii ce doresc pe Stăpânul Cel de deasupra pământului, de deasupra tuturor celor văzute, mai bine zis pe Cel ce a făcut toate cele văzute, dar şi nevăzute şi ca unii ce au aflat şi au primit slava nemuritoare şi au de acolo tot binele fără nici o lipsă, dar şi toată setea, toată dorinţa bunătăţilor veşnice, lucrurilor dumnezeieşti?

Căci ei s-au îmbogăţit din însuşi izvorul pururea vieţuitor.

Din El dă-ne, Stăpâne, să ne săturăm cu îmbelşugare şi noi şi toţi cei ce Te caută pe Tine şi Te doresc din inimă, ca să ne desfătăm şi noi cu sfinţii Tăi de bunătăţile veşnice în vecii vecilor.

Amin.